***
Printre decorațiuni bizare, trei bărbați își trăiesc o altă viață, una imaginată de Wells acum aproape 120 de ani. Acești bărbați sunt actori în cadrul unicului teatru dramatic găgăuz din lume, denumit în memoria lui Dionis Tanasoglu. Sala de spectacole din Casa de cultură din Ceadâr-Lunga este pustie, doar câteva persoane pe scenă repetă aceleași replici din nou și din nou.
– E capitală, capitală! Dar ce s-a întâmplat?..
Din întuneric se aude o voce: – „Nu, nu așa! E nevoie de altceva, aici este vorba de o psiho-mecanică total diferită. Încă o dată, totul de la început”. Vocea din întuneric îi aparține lui Denis Baburin, regizor dramatic din Găgăuzia. Acum este în proces de pregătire un nou spectacol „Țara orbilor”. Este un spectacol adresat către publicul adult. Actorii îl ascultă cu atenție, propun variantele lor, fac încercări, ceva nu le reușește, ei o iau de la început. Așa va fi până în momentul în care Baburin se va convinge că scena respectivă este cizelată până la perfecțiune și că este cazul de a continua cu următoarele.
– Capitală, capitală!
– Ce fel de capitală?
Repetiția s-a finalizat, reflectoarele au luminat scena care s-a umplut de oameni. Peste două ore aceeași scenă va găzdui un spectacol pentru copii și totul trebuie pregătit la timp. Fiecare este ocupat cu sarcinile sale. Mihail Constantinov, directorul teatrului, rostogolește pe scenă o roată uriașă din lemn – element al decorațiilor. Alături de el, Mihail Găgăuz și Anatolii Radulov dezasamblează și duc de pe scenă o altă construcție – statutul nu contează în această echipă, fiecare contribuie la un scop comun.
Această scenă nu este tehnic amenajată după rigorile teatrale, artiștii fiind nevoiți să folosească o scară telescopică pentru a fixa decorațiile pentru spectacolul ce urmează. Când decorațiile sunt gata și covorul verde așternut, actorii se ridică la etajul doi în aripa din stânga a Casei de Cultură. Acolo se află câteva încăperi mai mari și un hol – acesta este spațiul ce aparține Teatrului Național din Găgăuzia. Aici actorii se simt ca acasă: aici ei își schimbă costumele, își aplică machiajul, stabilesc planuri de viitor, confecționează costume și decorații, dar și se odihnesc după spectacole. Ei arendează acest spațiu de la Casa de Cultură din Ceadâr-Lunga, aceste încăperi le-au înlocuit Teatrul la care ei au tot visat de la fondare în 1997.
Istoria fondării
Atunci când se vorbește despre teatrul găgăuz, nu poate fi trecut cu vederea numele lui Dionis Tanasoglu, în memoria căruia a fost numit Teatrul Național din Ceadâr-Lunga. În anii ‘70 el a montat spectacole în limba găgăuză împreună cu studenții găgăuzi de la Chișinău. Niciunul din ei nu era actor profesionist – erau studenți la inginerie, pedagogie. El i-a adunat pe acei tineri, a organizat repetiții în Chișinău, apoi au urmat repetiții în Găgăuzia. chiar pe scena Casei de cultură, după care a urmat premiera spectacolului. Primul spectacol de acest gen a fost prezentat în Casa de cultură din satul Congaz (despre care am relatat anul trecut când am vorbit despre dansul găgăuz). Tanasoglu a montat astfel de spectacole studențești până în anii ‘80. Desigur, nu era vorba de un teatru organizat, cu o trupă permanentă și cu o clădire a lor. Mai degrabă era vorba de materializarea unei dorințe de a crea ceva în limba maternă, ceea ce a devenit posibil datorită susținătorilor care împărtășeau aceleași principii.
La sfârșitul anilor ’80 Tanasoglu a lansat procesul de selecție pentru grupe cu profil teatral în cadrul Institutului de Arte (în prezent cunoscută drept Academia de Arte, AMTAP) cu predare în limba găgăuză. Mai exact, în limba găgăuză erau predate toate disciplinele de profil, regie, artă actoricească și arta vorbirii scenice (această disciplină era predată de soția lui), iar restul disciplinelor erau predate în limba rusă. El visa să înființeze un teatru găgăuz adevărat, iar pentru a realiza acest vis era nevoie de cadre pregătite în limba găgăuză. În total au fost trei astfel de promoții – 1988, 1989 și 1990. Unul din studenții lui Tanasoglu a fost Mihail Constantinov, actualul director al teatrului.
În acea perioadă plutea în aer o speranță că totul va reuși și că teatrul va exista. Visul a devenit realitate șapte ani mai târziu, în anul 1997. Inițial, Teatrul Național din Găgăuzia a purtat numele unei alte personalități notorii găgăuze – Mihail Ciachir, om de cultură găgăuz din Moldova care a contribuit considerabil la dezvoltarea Găgăuziei. Teatrul a avut un start cu succes – deja în 1999 acesta a participat de două ori în cadrul festivalurilor din orașele turcești Denizli și Alacati. În 2000 teatrul a avut spectacole în Ufa și Tatarstan. Cu toate acestea, începând cu anul 2001 și timp de aproape zece ani teatrul a întâmpinat numeroase dificultăți, principala fiind finanțarea insuficientă, iar trupa a început să își piardă actorii. Teatrul practic a ajuns la marginea prăpastiei, însă lucrurile au început să se schimbe spre bine începând cu anul 2013. Teatrul a primit un nume nou, fiind denumit în memoria lui Dionis Tanasoglu – a urmat o resetare. Din martie 2013 teatrul este din nou activ, prezentând spectacole pentru orice spectator, atât pentru adulți cât și pentru copii.
Zilele noastre
În 1991 Mihail Constantinov a înființat primul teatru de amatori din Găgăuzia, cu denumirea „Umut”, ceea ce înseamnă „speranță” în limba găgăuză. Începând cu 1997 el a început să activeze în cadrul Teatrului Național devenind director al acestuia în anul 2007, într-o perioadă de cumpănă pentru instituție.
„Nu mă gândeam niciodată că aș putea deveni director – eu sunt actor. Atunci când am fost înmatriculat la Institutul de arte din Chișinău, Dionis Tanasoglu ne-a spus chiar la prima lecție: „Băieți, noi suntem găgăuzi și doar noi vom putea să creăm teatrul nostru național găgăuz. Să țineți minte un lucru: un popor fără de teatru este un popor mort”. El ne-a cultivat mândria de a fi găgăuzi, dragostea față de limba noastră, datoriea de a-o păstra și a-o dezvolta. Teatrul este cuvântul, deci doar în arta teatrală avem o astfel de oportunitate. Acele mesaje ale sale mă inspiră până în prezent.
În anul 1991, exact 30 de ani în urmă, fiind student în anul trei, am înființat primul teatru de amatori găgăuz cu denumirea „Umut”, sperând la un teatru adevărat, un templu al artei. Am vrut doar să îmi încerc puterile. Am înțeles că nu pot trăi fără teatru atunci când am început să susținem examenele la miniaturi și artă teatrală. Asta a devenit o dependență. Nu știu, s-ar putea ca oamenii din alte profesii să nu înțeleagă asta, dar așa este – dacă nu ai posibilitatea de a ieși pe scenă, practic nu mai poți să dormi nopțile.
După spectacol simți o mare satisfacție. Ai o senzație de liniște lăuntrică, ai un somn odihnitor noaptea. E acel sentiment că nu trăiești în zădar – asta ne ține în tonus, ne inspiră, nu ne lasă să renunțăm, ne sprijină să ne mișcăm tot înainte”.
Când am preluat conducerea teatrului în primul rând îmi doream ca spectacolele noastre să atingă un nivel înalt de calitate. Pentru aceasta era necesar să atragem regizori. Am început să invităm specialiști de la Chișinău, Tiraspol, dar și din Azerbaidjan. Venea de la Chișinău regretatul Valerii Mogutenco. Începând cu 1997, dumnealui a montat cinci spectacole în teatrul nostru; Victor Ignat a montat două spectacole pentru noi. De asemenea, am avut colaborări cu Ion Popescu. Dar chiar și noi singuri montăm spectacole. Eu am montat patru spectacole. Anatolii Rodlov este actor, dar are și el deja trei spectacole în postură de regizor. Mihail Rezuneț s-a alăturat echipei noastre venind din trupa de la Comrat, a montat și el un spectacol. Iar acum Denis Baburin, la fel de la Comrat, montează spectacolul „Țara orbilor”.
În general, facem spectacole pentru copii. Nu doar în limba găgăuză, avem și un spectacol în română. Cu acest spectacol, „Cocoșul și soarele” (Victor Ignat) am participat la festivalul internațional de la Brăila.
Una dintre problemele principale ale teatrului găgăuz este lipsa tinerilor specialiști, dar și salariile foarte mici. Oamenii își doresc o viață mai bună pentru sine și pentru familiile lor. Practic toți actorii teatrului nostru încearcă să mai câștige un ban și în alte domenii.
Însuși Constantinov în anii flămânzi 2000 a fost nevoit să plece de la baștină pentru a câștiga o bucată de pâine.
„Am hotărât să merg la muncă la Odessa. Nu vedeam vreo altă ieșire. Iar în fiecare duminică mergeam la spectacolele Teatrului Dramatic din Odessa – spectacole grandioase, care mi-au rămas întipărite în memorie pentru totdeauna, în special „Vii” de Gogol. Ce scene în masă! Ce talent actoricesc! Actorii ca niște artiști de circ zburau cu sicriele, ca niște gimnaști în aer! Foarte multe pot fi realizate atunci când există bază materială și de creație.
Mi-aș dori ca teatrul nostru să aibă propria sa casă. Nu avem nevoie de palate, avem nevoie de o clădire compactă cu o sală pentru circa 150-200 de spectatori, pentru Găgăuzia asta este mai mult decât suficient, principala doleanță fiind ca scena să fie dotată tehnic – asta este obligatoriu. Casa teatrală să dispună de toate atelierele necesare pentru un teatru: ateliere de croitorie, tâmplărie, confecționare a costumelor, a decorațiunilor, clase de dans, vestiare. Am avea nevoie de o încăpere specială pentru muzeul teatrului, astfel încât publicul să poată să simtă atmosfera teatrală, să poată să viziteze muzeul, să vadă trofeele acordate teatrului, să afle despre originile instituției, despre progresele atinse până în prezent”.
În pofida greutăților, începând cu anul 2009 și până în 2020 când a început pandemia, teatrul a participat în fiecare an la festivaluri mari internaționale. Teatrul este membru în TURKSOY, organizație internațională a culturii turcice. Datorită statutului de membru în această organizație, teatrul din Găgăuzia este un oaspete frecvent pe scenele din Turcia și Federația Rusă (preponderent în Tatarstan). Un raft întreg din biroul directorului este plin cu trofee primite în cadrul diferitor festivaluri. Găgăuzii sunt, de regulă, întâmpinați cu multă căldură. Astfel, de exemplu, în cadrul festivalului „Молоко” în anul 2014 în Odessa Mihail Constantinov a primit o diplomă pentru cel mai bun rol bărbătesc, iar actrița Lidia Ormangi a primit diplomă pentru cel mai bun rol femeiesc. În total la acel festival au participat 12 colective teatrale, iar Teatrul Național din Găgăuzia s-a clasat pe locul doi. Este important de subliniat faptul că la Odessa ei au prezentat un spectacol în limba găgăuză, chiar dacă printre spectatori nu au fost găgăuzi. Însuși Constantinov consideră că publicul simte „energia”, fără a mai fi nevoie de traducere. În istoria teatrului au fost momente frumoase și în Tatarstan:
„Teatrul „Kamala” este teatrul academic național principal din Tatarstan, cu un statut foarte înalt, situat în centrul orașului Kazan. Ne-am prezentat pe scena mică cu spectacolul „Oglan hem Länka” în limba găgăuză (noi prezentăm doar spectacole în limba găgăuză în cadrul tuturor festivalurilor, atât naționale cât și internaționale). Juriul e în sală: profesori din cadrul Institutului de Artă Teatrală din Federația Rusă. Spectacolul începe cu o scenă în care eu dorm, tresar în somn, mă mut pe cealaltă parte – visez un coșmar – apoi sar ca ars în picioare, așa începe acțiunea. Peste mai puțin de oră după finalizarea spectacolului suntem invitați de comisia de experți și de juriu, începem analiza și discuțiile despre spectacol. Și iată că Stepanova spune: „Deci, a început spectacolul. O rază de lumină este îndreptată către o persoană adormită, un bărbat în pijama, care visează coșmaruri, de parcă ar fi sugrumat, el sare ca ars cu o față foarte stranie și se apropie de avanscenă, vine tot mai aproape și mai aproape – eu m-am speriat!” Am reușit să îi trezim emoții. Este foarte plăcut când astfel de specialiști în domeniul teatral, maiștri în domeniu, apreciază pozitiv rezultatul muncii noastre. În Kazan cineva a zis despre noi: „Găgăuzii ăștia adorabili…” Acest cuvânt „adorabili” – e plăcut să auzi așa ceva”.
Spectacolul
În timpul discuției noastre cu Constantinov, în afara biroului său fierbea viața. Actorii își aplicau machiajul, se îmbrăcau în costume, glumeau și se pregăteau pentru spectacol. Astăzi ei urmează să se prezinte în fața celui mai special public – copiii. Pentru a capta atenția copiilor este nevoie de mult talent, copiii observă orice rateu. Atmosfera de la etajul doi a Casei de Cultură este una greu de descris. Pe de o parte, se simte că oamenii adunați acolo nu sunt indiferenți față de ceea ce fac, având un maxim respect față de munca lor, iar pe de altă parte aici se simte așa o adrenalină încât se pare că ei nici nu își doresc o altă viață.
La ora trei din autocar au coborât micii spectatori aduși din satul Baurci – astăzi actorii urmează să se prezinte în fața a 65 de copii. Ei vor prezenta capul de afiș al acestui sezon teatral, spectacolul „Mozgoroi” în baza unei piese de T. Zenet. Acest spectacol a fost montat de regizorii Mihail Rezuneț și Anatolii Radulov. În sală se sting luminile, se lasă liniștea, spectatorii sunt în așteptarea magiei. Pe holul de serviciu, ca niște cosmonauți înainte de start, mișună încolo și încoace actorii. În lumina a două reflectoare, pe scenă apare Constantinov care le prezintă copiilor în limba găgăuză povestea pe care urmează să o vadă. Iarăși se sting luminile. E liniște.
Începe spectacolul…
PS
Anul viitor, pe data de 7 iulie 2022, vom marca 100 de ani de la nașterea lui Dionis Tanasoglu. Сu această ocazie Comiteul executiv al Găgăuziei a declarat anul 2022, anul Dionis Tanasoglu.
În anul 2021 spectacolul „Mozgoroi” a luat premiul mare la Gala Premiilor UNITEM pentru cel mai bun spectacol pentru copii. Autor al piesei – Т. Zenet. Regizori: Mihail Rezuneț și Anatolii Radulov, Teatrul „Dionis Tanasoglu”, Ceadâr-Lunga.
