Seara repetițiilor
Peste Congaz coboară o seară rece de noiembrie. Această seară îi conduce pe tineri – băieți și fete – la Casa de cultură locală, care și-a păstrat aspectul încă din perioada sovietică. Decorat cu mozaicuri albastre, pare un cer înstelat. Tinerii se adună aici pentru a face ceva foarte important, atât pentru ei înșiși, cât și pentru locul în care trăiesc – pentru Găgăuzia. Ei sunt implicați în arta populară: dans și muzică.
Pe holul Casei de cultură răsună instrumente muzicale. Ansamblul repetă în spatele zidului. Sunetele ritmice ale tobei par să scuture geamurile, chiar și podeaua de lemn a auditoriului transmite vibrațiile muzicii. În sală, tinerii se pregătesc pentru o repetiție de dansuri populare. Ei toți sunt membri ai ansamblului „Diuz Ava”. În trecutul recent, un ansamblu aproape dezintegrat, care acum doi ani s-a ridicat ca un Phoenix din cenușă, datorită unei singure persoane.
Dansurile populare sunt o parte importantă a oricărei culturi. Ele spun povestea oamenilor: prin ce au trecut, ce au absorbit în ei înșiși și ce au devenit acum. Limbajul dansului nu este verbal, dar poate spune multe. Experții pot descompune fiecare mișcare de dans în părțile sale componente, așa precum textul este descompus în paragrafe și propoziții. Oamenii obișnuiți simt totul intuitiv. Dar mai mult dansul respiră cu energia oamenilor care îl dansează.
Tineri, fete și băieți, de diferite vârste și locuri de reședință. Ei au între 15 și 32 de ani. Majoritatea locuiesc în Comrat, dar există și tineri de pe loc, din Congaz. Ei s-au adunat în această sală specială, deoarece Casa principală de cultură a Găgăuziei (din Comrat) este acum în restaurare, iar în ultimele luni, cei care locuiesc în Comrat trebuie să facă o mini-călătorie de trei ori pe săptămână: miercurea, joia și vinerea.
Când jumătate dintre oamenii adunați au reușit să se îmbrace în costumele de repetiție, care nu seamănă deloc cu cele tradiționale – tricouri obișnuite și pantaloni sau pantaloni scurți confortabili, în auditoriu intră persoana fără de care nu s-ar fi întâmplat toate acestea. Se numește Constantin Afanasievici Ghermec și este coregraf profesionist. Tinerii îl salută. Cineva vine personal și dă mâna, alții strigă un salut. El îi salută pe toți cu un zâmbet și se așează chiar lângă scenă.
Băieții care nu dansează astăzi ajută la instalarea echipamentului: conectează difuzoarele, reglează luminile, pun muzica. În timp ce își așteaptă rândul, să se alăture jocului, acordeonistul se așază pe flancul drept al scenei. Dansatorii urcă la etaj și începe haosul. Muzica cântă foarte tare, pe care, de fapt, nu te aștepți să o auziți la repetiția dansurilor populare. Cântă rap, hip-hop, hituri pentru tineri. Băieții, ascultând piese cunoscute, dansează energic, fiecare așa cum vrea, și aceasta durează 15 minute. Pentru a începe repetiția, corpul trebuie să se încălzească, iar ei fac exact acest lucru.
Muzica s-a oprit. Pe scenă se urcă Constantin. Toți dansatorii au format o semilună în jurul lui. El, demonstrează încet și cu atenție mișcările de dans, prin propriul exemplu și cere câtorva dansatori să le repete, și nu se lasă până nu iese așa cum ar trebui să fie. Apoi arată mișcările fine ale trunchiului și absolut toți dansatorii le repetă unison.
După această mică pregătire, dansatorii au părăsit scena pentru a îmbrăca costumele populare. Găgăuzii au costume foarte diferite – negru, albastru și roșu. „Diuz Ava” are două culori – partea superioară este bej, iar partea inferioară este verde. Schimbarea hainelor durează aproximativ cincisprezece minute. Când toată lumea este pregătită, colectivul este împărțit în două grupuri. Dacă privești din public băieții sunt la dreapta, iar fetele la stânga.
Primii care urcă pe scenă sunt băieții. Sub ritmul tobei și al melodiei armonicii, ei își demonstrează caracterul – brutal, energic, agresiv, fac pași „iuți”, sar aproape la înălțimea maximă, strigă foarte tare. Când băieții se dezlănțuie, fetele ies din flancul stâng foarte lin și grațios. Mâinile ridicate, „plutesc”, subliniind grația și rafinamentul lor. Într-o clipă se amestecă într-un dans comun, apoi încep să ia ștafeta unul de la altul prin mișcări.
Dacă ești așezat în primele rânduri din public, energia care se mișcă pe scenă, îți taie respirația. Ritmurile muzicii și vibrațiile tropăielilor puternice trec prin tot corpul – nu poți rămâne indiferent la acest lucru. Și dansul în sine, prin integritatea și povestea sa, îți atinge ceva foarte subtil în suflet. Îl savurezi. Acești tineri, băieți și fete, care ascultau hip-hop în urmă cu o jumătate de oră, s-au transformat brusc într-un organism viu, mișcându-se sincron, pas cu pas, mișcare cu mișcare, ajungând la ceva mai profund decât doar un dans. Se pare că, în aceste zece minute, spectatorului i s-a arătat întregul temperament găgăuz.
Constantin, sprijinit de marginea scenei, își privește elevii fără să se oprească. În unele momente, încântarea i se cititește în ochi. Acești tineri sunt continuarea lui.
Viața noastră este așa – suntem privați de oportunitatea de a avea mulți copii
Și-a început cariera în coregrafie la vârsta de 11 ani, când era încă băiat tânăr și a văzut pentru prima dată în viață, pe viu, un spectacol de dans popular ucrainean, la Casa de cultură din orașul Vulcănești. S-a îndrăgostit – a vrut să se pună la încercare în acest sens și a decis să se înscrie în grupul de balet al Palatului Pionierilor. La vârsta de 16 ani, în ciuda reticenței tatălui său, a plecat să studieze la Chișinău, la studioul de balet al Ministerului Culturii al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Cursurile erau foarte dificile, iar cerințele pentru studenți erau foarte mari, dar a reușit să rămână în grup – profesorul a văzut potențial în el. Grupul său nu a reușit bine să finalizeze cursurile de doi ani, că au fost transferați la noul program al Ansamblului „Fluieraș”, iar ei, tinere fete și băieți, au plecat în turneu – Riga, Moscova, apoi Iugoslavia, India și alte țări.
A fost înrolat în armată și a servit într-un ansamblu militar la Kiev. La începutul slujbei era un dansator obișnuit, dar spre sfârșit a devenit solist: „S-ar părea, noi moldovenii am mers încolo ca profesioniști, dar am fost nevoiți să cedăm în fața ucrainenilor și rușilor, deoarece pregătirea dansatorilor era diferită. Picioarele noastre erau slabe. Ne așezam și nu ne mai puteam ridica. Dar, de-a lungul timpului, i-am ajuns din urmă pe toți, datorită faptului că am avut o pregătire mai profundă, am luat primele roluri, deși eram doar 3.„
Întorcându-se din armată, la Chișinău, a început să lucreze la Filarmonica din Chișinău. La Chișinău, și-a întâlnit viitoarea soție, și ea dansatoare, iar după câțiva ani au plecat la muncă, la Moscova. Erau 6 persoane, au făcut un grup mic și, în timp ce lucrau la Rosconcert, au călătorit în întreaga Uniune Sovietică cu spectacole. Odată au avut un turneu la Soci. Au ajuns în oraș noaptea, era iarnă. Trezindu-se dimineața, la hotel, Constantin s-a dus la fereastră și a văzut ceva uimitor – palmieri în zăpadă: Un basm! Eu le-am spus tuturor: „Băieți, probabil că aici vom rămâne să lucrăm mai departe. Voi face totul pentru asta.„
Constantin a ocupat funcția de conducător al ansamblului. Împreună cu soția sa, au locuit la Soci timp de 13 ani. Tot în Soci s-a născut și fiul lor. În 1988, s-au întors la Chișinău: „După 13 ani ne-am întors, eram în turneu, și ne-am pomenit în situația când Uniunea Sovietică a început să se destrame și noi ne întrebam: să ne întoarcem la Soci sau să rămânem acasă? A câștigat faptul că fiul nostru avea 7 ani și trebuia să meargă la școală. Dacă va merge la școală acolo (la Soci), iar peste un an va trebui să părăsim din nou Rusia, ar fi mai bine să rămână aici, mai ales că părinții noștri erau deja bolnavi. Am decis să rămânem la Chișinău.„
După prăbușirea URSS, au fost deschise toate frontierele și ei au început să facă turnee în jurul lumii: din Canada până în Asia. În anii 90, el și soția sa au decis să plece la mare, în România, pentru o vacanță. Și fiind deja acolo, în România, au primit o ofertă de muncă – să facă spectacole într-o stațiune de schi din Poiana Brașov. Urmau să petreacă în România trei luni, dar au lucrat timp de 7 ani.
Ian Raiburg (artist al poporului din Moldova) a emigrat la New York, în 1991, unde deținea un restaurant cu bucătărie moldovenească „Transilvania” în Queens din districtul New York. El l-a invitat pe Constantin să facă un spectacol de dans țigănesc în restaurantul său, iar Constantin a fost de acord și a plecat la New York. Nu departe de acel loc, în acele zile, au evoluat artiști precum Kirkorov și Pugaciova. Cu toate acestea, New York a fost un oraș gri pentru el, deoarece soția și fiul său lucrau la Paris. După o jumătate de an, el a părăsit New York-ul și s-a dus la familia sa, în Franța.
Fiul său a plecat în Irlanda și a renunțat la dans din motive financiare. La început, a lucrat în teatru și avea un salariu stabil, dar apoi teatrul a început să plătească doar pentru spectacole și și-a schimbat ocupația, care nu avea nici o legătură cu dansul. După Franța, soția sa s-a îmbolnăvit și a murit. Constantin a locuit puțin timp la Chișinău, iar apoi fiul său l-a invitat în Irlanda, iar el și-a părăsit patria și a plecat.
Viața de artist nu poate fi numită liniștită – este o mișcare continuă în jurul lumii.
Pe balanță sunt, pe de o parte – faima, banii, adrenalina din spectacole și sentimentul de realizare de sine, pe de altă parte – absența unei vieți de familie obișnuite, dificultățile cu copiii, lipsa sentimentului de acasă.
„Dacă soția mea nu era dansatoare și nu era lângă mine, aceasta nu ar fi fost familie. Știm de la bun început că, dacă vrei să întemeiezi o familie, trebuie să găsești fata care va fi lângă tine. Primii 10 ani sunt superbi – muncești, faci turnee, admiri lumea, trăiești bine cu soția ta, totul este ca la carte. Apoi când se naște primul copil – soția iese din „ritm” cam un an. Apoi copilul trebuie crescut și este bine atunci când bunicii sunt alături. În cazul nostru, bunicii locuiau într-un sat în care trebuia să mergi 3 kilometri pentru a obține apă, și nu am vrut să îl lăsăm acolo.”
„Viața noastră este așa – suntem privați de oportunitatea de a avea mulți copii. Nu se permite pur și simplu – soția trebuie să renunțe la slujbă, ca mai apoi să se ocupe de grădiniță și școală. În prima perioadă de muncă, nici nu trebuie să visezi (la o casă). Sută la sută – aceasta este și toată plăcerea, în primii zece ani. Apoi apar copiii și te gândești – am fi putut avea o viață diferită, am fi putut avea o familie obișnuită, ne-am fi trezit dimineața și am fi mers la muncă la uzină. Deja începi să gândești altfel. Cu toate că, asta dă peste cap viața unui artist, dar te gândești la asta.„
După moartea soției sale și emigrarea fiului său în Irlanda, Constantin a rămas singur. În acel moment, balanța s-a înclinat spre familie și el a plecat la fiul său. În Irlanda, și-a deschis propria școală de dans, la Ambasada Rusiei. A învățat oamenii să danseze, a locuit în aceeași casă cu fiul său, soția și cei patru nepoți. Fiul său este, de asemenea, coregraf și adesea discută despre coregrafie când privesc televizorul.
Tot ceea ce am, trebuie să las poporului meu, care mi-a dat viață – aici am respirat pentru prima dată
„Odată mă uitam (la televizor) la un festival din Turcia. Se anunța: „Ansamblul din Găgăuzia.” Eu i-am zis fiului meu: „Fiule, acesta este ansamblul nostru găgăuz!” Ne-am așezat în fața televizorului, și urmăream: cânta muzică țigănească, iar dansul – bulgar și slab. „Ce țară este aceasta – Găgăuzia, nu are propria coregrafie? Vom dansa, cine și ce îi v-a trece prin cap? M-am indispus imediat … apoi un alt festival, în Belarus, – același lucru. Aici pe mine mereu mă invitau mereu. Pentru că eu cunosc domeniul. Semenova mi-a zis: „ț”Ansamblul „Diuz Ava” s-a destrămat – coregraful nostru a plecat și nu mai sunt dansatori. Vă rog să vă întoarceți.” „Nu pot veni, pentru că dacă voi face ceva, mai târziu voi pleca oricum, pentru că nu voi putea trăi singur, nu am 20 sau 40 de ani, trebuie să mă întorc la fiul meu. Doar într-un singur caz m-aș putea întoarce – să coregrafiez dansurile și să plec.”
„L-am sunat imediat pe Victor Petrovici, cu care am mai lucrat, și i-am spus: Vitea, dacă vii la „Diuz Ava” să dansezi, eu mă întoarc din Irlanda și înscenez dansurile, dar mă voi întoarce, doar dacă te întorci, tu, ca interpret și pe viitor, să rămâi conducătorul său (al ansamblului). L-am convins. Cine, în afară de noi, va putea aduce în scenă dansul găgăuz? Sau ne vom destrăma pur și simplu și când vom merge la festivaluri și acolo vor fi ansambluri din Caucaz, Tatarstan etc., să râdă de noi? Desigur că nu. Nu m-am întors aici ca să-mi termin zilele. M-am întors să ridic coregrafia găgăuză. Mâine vor apărea alți oameni – să dea Domnul, și o vor îmbunătăți, dar în acest moment ei nu sunt.”
„La început, când am venit la ansamblu, erau doar câțiva dansatori. Au dansat ceva … au dansat cât au putut. Nu voi spune că a fost foarte rău. Au dansat bine. Scopul meu era să aduc în scenă exact dansul găgăuz. Am coreografat – 8 dansuri și 2 le-am transformat. Toate acestea au continuat, a trecut o jumătate de an. Apoi pofta mi-a crescut: la Festivalul Vinului – era nevoie de un dans nou, la Hederlez – un alt dans nou. Am fost captivat de toate acestea și i-am zis fiului: „Fiule, nu mă pot întoarce, pentru că aceasta este deja viața mea. Nu pot renunța la toate acestea, voi rămâne până la sfârșit.” Astăzi nu stau aici cu forța, ci cu dragoste. Nu vreau să plec, dar anii își iau al lor, trebuie să plec. Iată pentru asta eu m-am întors.”
„Eu simt responsabilitate – aceasta este mai presus de toate. Mai ales când depinde de tine. Dacă 20-30 de oameni ar fi făcut acest lucru – atunci dacă nu eram eu, era altul. Dar atunci când simți că, nu trebuie să pierzi momentul, atunci trebuie să faci ceea ce știi că poți. Acum lucrez anume pentru acest lucru. Nu am venit aici să câștig bani – am propria mea școală de dans, în Irlanda. Am lucrat la Ambasada Rusiei. Am de 20 de ori mai mulți bani acolo, decât aici. Scopul meu aici nu sunt banii, ci ceea ce am, și ce trebuie să transmit poporului meu, care mi-a dat viață – aici am respirat pentru prima dată. Sunt obligat să fac asta! Să dea Dumnezeu ca fiecare persoană să conștientizeze acest lucru pentru sine însuși. Ceea ce ai, trebuie să dai.”
Dansul este limbajul universal al lumii
„Cultura în sine este chipul unei națiuni. Dar ce este dansul? Unul din elementele culturii. Noi nu îl putem pierde, este ca și cum ai tăia un deget. Muzică, dans, teatru – toate acestea împreună creează culoarea națiunii. Dansul este limbajul universal al lumii. Privind-ul, îl puteți citi. Eu pot citi structura gramatică a dansului, pot citi elementele lui plastice, dezvoltarea mișcării, tehnica. Aceasta este gramatica dansului. Acest lucru se aplică tuturor dansurilor din întreaga lume. Dansul este universal.„
„Când eram încă tânăr, erau multe festivități. Și toate aceste dansuri pe care le dansau oamenii, le știa toată lumea – de la tineri, la bătrâni, inclusiv și eu le știam. Natura acestor dansuri. Folclorul găgăuz e foarte bogat. Avem 6-7 direcții de dimensiuni muzicale. De-a lungul anilor, când lucrezi ca artist, cunoștințele se acumulează. Atunci când cunoști o mișcare – faci o operă întreagă, în mod natural academică.”
„Dansul academic este un dans corect înscenat, care constă în mai multe lucruri corecte, este o parabolă. Voi repeta cuvintele unor oameni iluștri: selectați 5-6 cântăreți faimoși – ei nu vor face un cor. Ce înseamnă asta? Prin urmare, numerele devin academice. Spectatorul se ridică atunci când – îi atingi sufletul. Nu are altceva de făcut decât să aplaude. Este necesar să aducem spectatorul la acest extaz. Aceste dansuri rămân. Dacă ceva e făcut greșit – azi se naște, mâine moare. Dar asta rămâne.”
Un dans este aceeași operă, o simfonie, o muzică, un spectacol care durează două ore. Dansul este o știință.
„Dansul subliniază caracterul poporului – nomad. Caracterul găgăuz este asemenea unui războinic – Oguz, cel care a fost atacat și care atacă. Acest lucru este evidențiat în dans – De aceea avem sabii, leagăne – ei și-au apărat dreptul la existență. Miișcările bruște – reprezintă războinicul. Cât de delicat merg fetele? Ați observat? Ca niște căprioare – ele evidențiază acest lucru. Culeg flori, fructe. Totul vine de acolo. Din Est.”
„De ce folclorul e bogat? Pentru că are baza turcească, o influență balcanică foarte puternică, și moldovenească. Totul vine împreună. Nu vom scăpa de acest lucru în niciun fel. Deși există oameni care spun „acest lucru ne este străin – Balcani, Moldova – nu avem nevoie de asta, trebuie să creăm ceva nou!” Imposibil. O persoană trăiește; trebuie să arate cum trăiește. Nu ne putem îndepărta de Balcani. De ce? Pentru că de acolo provenim – sârbi, greci, totul a început de acolo. Bulgaria este în apropiere. Bineînțeles, auzim muzică balcanică și ritmuri bătute moldovenești. Folclorul este îmbogățit. Și mulțumesc lui Dumnezeu că este așa – pentru că este bine.”
Dansurile găgăuze nu pot fi găsite pe YouTube, nu se găsesc nicăieri în lume – eu le compun
Când toți membrii ansamblului au părăsit încet scena Casei de Cultură din Congaz și s-a lăsat tăcerea, el și-a amintit cel mai triumfător caz din cariera sa. Acest lucru s-a întâmplat în Franța.
„Acolo este un circ francez de stat „Medrano”. Îl cunosc pe impresar – am lucrat cu el. M-a sunat într-o zi și mi-a spus că are o problemă. Au creat un program rusesc. Baletul trebuia să sosească din Sankt Petersburg, dar au refuzat în ultimul moment. A mai rămas o lună înainte de premieră. Nimeni nu poate înlocui Sankt Petersburg-ul într-o lună. Este un oraș de vârf și o școală coregrafică de top, la nivel mondial. Până la urmă, am bătut palma – am venit aici, la Comrat și pe baza unui ansamblu local, am selectat trei cupluri și am coreografat șase dansuri. Am ajuns în Franța, a fost puțin înfricoșător, dar când a avut loc primul spectacol, toată audiența a aplaudat în picioare. Stăteam în hol, mi s-a făcut pielea de găină. Parcă zburam printre nori – euforie. Pentru că dansurile sunt acceptate, francezii aplaudă dansurile pe care le-am adus în scenă eu, dar nu pentru asta, ci pentru că atunci când s-a anunțat „La Ballet de Saint-Pétersbourg”: am ieșit în scenă noi și am făcut spectacol, iar ei au aplaudat, din 6 dansatori – cinci erau găgăuzi.”
„Atunci am fost interpret. Atunci am fost responsabil pentru mine. Unde era rău – plângeam, unde era bine – zâmbeam. Prelucram totul în sine. Aici nu am dreptul să dau greș. Adică, aici tu trebuie să strălucești. Este prezentată cultura poporului care m-a născut, datorită căruia eu exist aici, astăzi. Acesta este chipul lui (al poporului). Desigur, acest lucru este diferit. Acolo sunt artist. Dacă dansul meu a avut succes sau a eșuat – Bravo, Constantin. Dar aici – poporul. Nu este doar o persoană aici, ci un popor întreg. Chiar aici, pe scenă.”
„Există susținători care spun: Ei bine, dar de ce ai inclus acolo o mișcare clasică? Întotdeauna explic – Pot chiar și mâna să o poziționez în așa fel încât ea să sublinieze acest lucru. Pot evidenția pașii cu care merge poporul meu. Iată care e treaba. Desigur, acest lucru este cel mai important.”
Nu există mișcare găgăuză, nu există mișcare moldovenească sau rusească. Există un caracter – iar restul, este experiența coregrafului care poate pune în scenă orice.
„Văd întotdeauna partea negativă, ce lipsește. Și știu că mâine o voi corecta. Acestea sunt dansurile mele – dansurile găgăuze nu pot fi găsite pe YouTube, nu se găsesc nicăieri în lume. Eu le compun.„
- Sunt disponibile subtitre în limba română.
